Universitatea şi conversaţia academică

În Occidentul medieval european, universităţile au apărut pentru a îndeplini funcţii indispensabile elitei eclesiastice şi politice a vremii. Biserica avea nevoie de cărturari care să primească şi să transmită mai departe învăţăturile teologice, dogma creştină. Exista, mai mult decât atât, nevoia de a organiza şi de a controla patrimoniul intelectual ce trebuia să fie încredinţat prelaţilor. Autorităţile laice nu aveau prea multe de pierdut atât timp cât instituţiile de învăţământ eclesiastic îi pregăteau pe cărturari în discipline foarte utile puterii seculare şi nu tulburau foarte mult viaţa oraşelor. 

Universitas, cuvântul latin ce numeşte cel mai bine un întreg, o totalitate, a început să fie folosit pentru a desemna breasla celor ce aveau drept ocupaţie căutarea şi transmiterea cunoaşterii, o corporaţie alcătuită deopotrivă din studenţi şi profesori. În timp, aceste organizaţii ierarhice cu vocaţie teologică au început să devină din ce în ce mai independente faţă de autoritatea politică iar apoi faţă de instituţiile bisericii, aprofundând din ce în ce mai mult practici scolastice care serveau, în mod natural, gândirii libere. Din acele vremuri datează ideea autonomiei universitare, ca drept de autoadministrare şi de non-ingerinţă. Dar, oricum ar fi interpretată ea astăzi, tradiţia autonomiei universitare pare minoră faţă de cea a libertăţii academce, care ne permite şi acum să vorbim despre orice subiect, indiferent cât de “delicat” ar fi, în interesul cunoaşterii. Aşa se întâmpla în Evul Mediu, atunci când clericii aveau posibilitatea să afirme sau să nege existenţa lui Dumnezeu, în condiţiile în care ateismul era de neconceput. Aşa ar trebui să se întâmple şi astăzi. Universitatea este, prin natura ei, un spaţiu protejat, este un loc al conversaţiei libere. Oricine este invitat să participe, deşi ierarhiile se păstrează, în mod firesc, pentru protejarea regulilor acestei conversaţii universale. Nici o eroare, nici o opinie nu este nefolositoare atunci când scopul este descoperirea adevărului, progresul sau conservarea cunoaşterii.


Misiunea publică a universităţii

Printre regulile fundamentale ale conversaţiei academice se numără, alături de garantarea libertăţii de exprimare, caracterul ei public. Nimeni nu va fi dat pe uşă afară dacă va dori să audieze un curs sau să participe la dezbaterile unui seminar. Acordarea distincţiilor academice se realizează în public, lucrările cărturarilor sunt publicate, ideile lor sunt supuse scrutinului critic, de  oriunde ar veni. Toate acestea intră în logica elementară a cunoaşterii. Adevărul nu este ce dorim noi să afirmăm, ci ceea ce nimeni nu reuşeşte să infirme. 

Desigur, nu toate universităţile moderne au trecut medieval, însă orice universitate respectabilă îşi însuşeşte, odată cu robele, titlurile şi numele, o tradiţie intelectuală. Acesteia i se adaugă o misiune publică ce include astăzi sarcini suplimentare, dincolo de cele apărute în urmă cu 900 de ani. 

Universităţile moderne sunt în general instituţii laice, dar sensul sacerdotal al misiunii lor nu s-a pierdut cu totul. Societăţile contemporane secularizate nu se pot lipsi de funcţiunile esenţiale ce asigură păstrarea şi îmbăgăţirea patrimoniului cultural. Universităţile nu pot avea rolul de simple "prestatoare de servicii" pentru firme, aşa cum în trecut nu erau doar instituţii de învăţământ accesorii, subordonate întrutotul bisericii. În ţările înapoiate, în care civilizaţia urbană modernă nu s-a constituit pe deplin, unde solidaritatea, educaţia şi civismul sunt ameninţate în permanenţă, unde valorile moderne occidentale sunt lipsite de conţinut, context şi sens, universitatea are misiunea de a  forma condiţiile minimale ale modernizării. Cu atât mai mult cu cât, într-un ademenea context pre-modern sau para-modern (în nici un caz post-modern) aşa numita "societate bazată pe cunoaştere" tinde să devină mai curând o "societate bazată pe ignoranţă".